Toată lumina pe care nu o putem vedea

de Anthony Doerr

„Bineînțeles, copii, creierul stă în beznă totală, spune vocea. Plutește într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Și totuși, lumea pe care o construiește în minte, e plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare și mișcare. Deci copii, cum de reușește creierul, care trăiește fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?”

Romanul de ficțiune istorică Toata lumina pe care nu o putem vedea a impresionat până în prezent mii de cititori de când a aparut în anul 2014, a câștigat premiul Pulitzer în 2015, ba mai mult decât atât, cartea va deveni în curând serial și se va difuza pe Netflix. Acesta va fi ecranizat de compania de productie 21 Laps, cea care a creat bine-cunoscutele seriale Stranger Things (pe care vi-l recomand) și Arrival. De abia aștept să văd cum va fi "tradus" romanul pe micul ecran.

Cartea urmărește viețile paralele a doi protagoniști, Marie-Laure și Werner, două personaje fascinante ale căror povești se întind în anii din timpul celui de-al doilea război mondial până în prezentul anului 2014.

Povestea începe pe 7 august 1944, când aliații bombardează Saint-Malo la sfârșit de război (pe internet am citit că a fost confundat cu o bază a dușmanilor și distrus aproape complet).

Prima secvență a cărții începe cu Marie-Laure care locuiește singură într-o casă uriașă în care ascunde o piatră prețioasă (pe urmele căreia se află locotenentul nazist, Von Rumpel, vom reveni mai târziu și la el) într-un loc știut numai de ea (no spoiler), în timp ce Werner, împreună cu câțiva soldați ai armatei germane se află în același oraș. Apoi Doerr ne duce înapoi cu 10 ani pentru a începe povestea acestor doi tineri.

Secțiunile non-cronologice ale romanului tratează poveștile intercalate ale lui Marie-Laure și Werner Pfennig, autorul facând diverse salturi în timp și spațiu. Acum te afli în 1944, apoi te întorci în 1940, ca apoi să călătorești cu mașina timpului în 1944 și apoi revii în 1941. Următoarea oprire, odată ce ne îmbarcăm pe nava spațială Enterprise este de a ajunge din nou în 1944 sau nu, pare a fi 1942.

Personajul principal care leagă întreaga carte este Marie-Laure LeBlanc, fata nevăzătoare descrisă în roman ca fiind „puternică” și „curajoasă”, și totuși, ea petrece cea mai mare parte a cărții ascunzându-se, fiind protejată de diverse personaje, fapt care nu justifică aceste afirmații, iar din citatul de mai jos și personajul pare să fie de acord cu mine:

"Când am rămas fără vedere, Werner, lumea a zis că sunt curajoasă. Când a plecat tata, lumea a zis că sunt curajoasă. Dar nu e vorba de curaj aici - n-am de ales. Mă trezesc și-mi trăiesc viața. Tu nu faci la fel?"

Și, totuși, ea pare să lumineze viața tuturor celor pe care îi întâlnește, întruchipând lumina pură. Cititorul face mai întâi cunoștință cu ea în adolescență, înainte de a izbucni cel de-al doilea război mondial, unde locuia cu tatăl ei la Paris, care lucra la Muzeul Național de Istorie Naturală ca lăcătuș. El o adoră pe Marie-Laure și face tot posibilul pentru a o ajuta să se descurce singură. Ca să învețe drumul în jurul cartierului în care locuiesc, el îi construiește o machetă la scară mică a zonei din jurul apartamentului lor. Lui Marie, cel mai mult îi place să-și petreacă timpul în muzeu, plimbându-se și ascultând poveștile fascinante despre vietuitoarele marine care se găsesc în încăperile acestuia și să citească cărțile pline de peripeții ale lui Jules Verne.

Când naziștii ajung la putere și invadează Franța, majoritatea parizienilor fug. După o călătorie înfricoșătoare din Paris, Marie-Laure și tatăl ei se refugiază în casa unchiului său Etienne din St. Malo, în Bretania. Etienne este considerat nebun, el suferind de PTSD (Post-traumatic stress disorder), ca urmare a experiențelor trăite în Primul Război Mondial.

Werner Pfennig, tânăr inteligent și cu înclinație spre tehnică, îndeosebi pasionat de radiouri, locuiește împreună cu sora lui, Jutta într-un orfelinat din orașul minier Zollverein, Germania. Astfel, el meșterește din niște piese un radio la care el împreună cu sora lui și cu ceilalți copii din orfelinat ascultă seară de seară emisiuni în limba franceză.

Talentul lui pentru tehnică atrage atenția unui oficial nazist care îl recrutează la școala militară de tineret pentru a fi transformat într-un inginer și un adevărat fiu al Reich-ului:

" - Există două tipuri de moarte...Puteți lupta ca niște lei. Sau puteți ieși din luptă ușor, ca firul de păr scos din cana cu lapte...Voi cum o să muriți, baieți?"

V-am spus mai devreme că vă voi povesti și de cel de-al treilea personaj din poveste - Reinhold von Rumpel. Expert în identificarea și evaluarea pietrelor prețioase, el vrea să găsească cu orice preț această piatră legendară cunoscută sub numele de Marea Flăcărilor.

Care este puterea ei și de ce o caută acest Von Rumpel cu disperare? Citiți cartea și veți afla.

"Cum spunea tatăl lui? Privește obstacolele ca pe niște șanse, Reinhold. Privește-le ca pe niște surse de inspirație."

Într-o perioadă care se întinde pe un deceniu, din 1934 până în 1944, toți acești trei oameni converg spre Saint Malo pentru punctul culminant, iar când toți apar în scenă, acțiunea se petrece foarte rapid și nesatisfăcător.

Accentul în roman nu se pune pe violență, ci pe iubire și compasiune, pe modul în care oamenii se conectează cu ajutorul lungimilor de undă ale spectrului electromagnetic, indiferent de zonele geografice în care se găsesc sau influențele culturale.

Însă, ca și o părere personală, aș fi vrut să fie exploatat un pic mai mult acel întuneric care există în fiecare din cei care au trăit în perioada respectivă, și care, în roman e în doze mici prezent. Poate scriitorul a vrut să păstreze acea lumină, acea puritate, în special față de cele două personaje principale, ceea ce ne duce cu gândul la alegerea titlului cărții.

Un alt aspect care nu a fost exploatat de către Doerr o reprezintă construcția protagoniștilor. Lui Marie-Laure nu i se dă posibilitatea să facă alegeri morale importante în ceea ce privește supraviețuirea ei, rămânând un personaj pasiv, iar pe de altă parte, pe Werner, indiferent de evenimentele brutale la care ia parte, autorul îl protejează parcă nevrând să-l pângărească.

Însă dincolo de aceste minusuri, pot mărturisi că fiecare personaj s-a sacrificat într-o oarecare măsură. Și da, îl menționez și pe Werner, doamna Manec, tatăl lui Marie-Laure, unchiul ei și alte personaje similare care reflectă eroii necunoscuți ai războiului; cei care nu luptă neapărat cu o armă, dar participă indirect la acesta. Uneori sunt lași, alteori înfruntă pericole, ca până la finalul romanului să ajungi să îi îndrăgești.

Ultimele două capitole cuprind evenimente din 1974, respectiv 2014 într-un epilog lipsit de substanță. Aș fi preferat un final deschis, în care cititorul să-și imagineze diverse scenarii cu ceea ce s-a întamplat cu personajele.

Ceea ce mi s-a părut neinspirat, din punctul meu de vedere, a fost că narațiunile paralele nu au creat acel suspans pe care poate autorul a vrut să-l aibă. Săritul de la o scenă la alta în perioade de timp diferite face ca acțiunea să fie un pic confuză și se depărtează de pulsul poveștii.

Unele descrieri sunt foarte lungi și fără substanță, însă altele sunt frumos detaliate și vii.

Am sentimente contradictorii dacă mi-a plăcut sau nu acest roman. Cred că așteptările mele au fost prea mari și ritmul poveștii nu m-a captivat, însă vi-l recomand cu căldură dincolo de micile critici.

Ca și încheiere, vă ofer unul dintre citatele mele preferate din carte:

"Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie...".

Goodreads rating 3/5*.