Cititorul din peşteră

de Rui Zink

De ce e necesar să citim? Cu ce ne ajută lectura?

Sunt câteva din întrebările care au început să curgă în mintea mea în timpul acestei lecturi, şi anume: Cititorul din peşteră.

Să vă spun de ce citesc eu!

Pentru că, pentru mine e o activitate relaxantă transformată în pasiune, pentru că mă ajută să înţeIeg mai bine natura umană şi să mă cunosc mai bine pe mine însămi, să explorez în imaginaţia mea locuri noi, să mă bucur de personaje şi să mă îndrăgostesc de ele şi de poveştile lor sau să îi urăsc (căci se mai întâmplă să simţi astfel), să plâng sau să râd cu lacrimi de experienţele pe care le au.

Cu ajutorul lor pot trăi mai multe vieţi şi simţi prin experienţele lor tot ce eu, în viaţa mea reală, nu aş putea simţi şi cunoaşte,

"Viaţa nu înseamnă să şezi pe canapea şi să dai din degete aşteptând să apară pe ecran ceva care să te scoată din toropeală. Bine, dacă vrem ca viaţa să fie asta, nu va fi mai mult de atât, dar nu mi se pare cel mai bun mod de a ne folosi de ea. O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţa dintre a călători şi a sta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gură-cască."

Uneori, când ne simţim singuri şi nefericiţi, când ne cuprinde deznădejdea sau când suntem pe punctul de a face alegeri greşite, atunci apare ceva/cineva care poate schimba în bine cursul vieţii noastre.

Aşa s-a întâmplat şi în cazul personajului central din această carte, un copil care avea mare nevoie de cineva care să îl ghideze în direcţia corectă.

Zink spune povestea unui puşti care se alăturase unei găşti ce fura mărunţişuri. Părinţii lui, aflaţi în pragul divorţului, nici nu se mai preocupau de supravegherea lui, iar băiatul pare să fi luat-o pe un drum greşit.

Într-o zi, crezând că îl urmăreşte poliţia, de teamă să nu fie prins, fuge şi se ascunde pe una din ambarcaţiunile ancorate în port. Fără să bage de seamă, aceasta porneşte în larg, iar puştiul se trezeşte în mijlocul mării. Descoperit după un timp de echipaj, aceştia îl pun să facă diferite treburi astfel încât să merite hrana pe care i-o dau.

Mai târziu, câştigând simpatia echipajului, află că misiunea lor este aceea de a-l prinde pe cel mai înfricoşător, pe cel mai uriaş dintre giganţi, şi anume pe Anibal Lector.

Numele acestuia, şi ştiu că a-ţi ghicit, vă duce cu gândul la Hannibal Lector din filmul Tăcerea Mieilor, şi dacă nu l-aţi văzut până acum, e un must să îl vizionaţi cât mai curând posibil, fiind un film regizat excepţional de regizorul Merian C. Cooper.

Şi, totodată, acest "monstru" m-a mai dus cu gândul la gorila din filmul King Kong sau de animalele mitologice din seria Harry Potter şi evident că în sufletul meu se trezise un sentiment de simpatie faţă de această creatură a cărui plăcere este aceea de a devora lecturi de-a lui Pessoa, Bocage, Alberto Pimenta, Tolstoi, Melville, Proust, Philip Roth, Saramago.

Uneori, atunci când ne e teamă de cel despre care presupunem că ne-ar putea face vreun rău, chiar dacă încă nu ne-a atacat, începem să ripostăm.

Vanitatea ne determină să-l distrugem pe acesta chiar cu preţul nevinovăţiei lui.

De ce?

Pentru că ne simţim inferiori, pentru că ne e frică că slăbiciunile noastre vor fi scoase la iveală şi nu vrem să ni se descopere vulnerabilitatea.

"Se zice în popor că în spatele unei mari averi se află un furt mare - doar că asta nu e valabil numai pentru spatele marilor averi materiale - cele mici, ba chiar şi cele spirituale nu scapă de această umilă geneză. Toată lumea fură ceva de la cineva: bani, idei, muncă, timp, viaţă chiar. Numai sufletul nu se fură, pentru că el poate fi doar cumpărat (sau, mai bine zis, vândut) de către insuşi stăpanul său, ceea ce de altfel mulţi dintre noi fac cu destulă plăcere şi, aş spune eu, la un preţ suficient de modic."

Aşa se întâmplă şi cu acest fluffy giant căruia îi place să citească şi să râdă şi pe care oamenii vor să îl ucidă şi care e constant atacat de ei.

Din cauza unei furtuni, nava naufragiază, iar băiatul ajunge chiar pe insula în care locuia Anibal, într-o peşteră plină cu oase umane şi cărţi.

Deşi la început îi e frică de el, încet-încet cei doi se împrietenesc. Anibal Lector se poartă cu el ca un părinte şi încearcă să-l iniţieze în arta lecturii şi să îl inveţe diverse lucruri.

"Într-o zi, tinere şi descreierat amic, vei învăţa că lucrurile cele mai importante în viaţă sunt cele care nu servesc la nimic."

Şi nu vă spun mai multe, ci vă las să descoperiţi voi ce vă mai poate oferi această lectură pe care datorită numărului redus de pagini, o veţi devora dintr-o răsuflare:

"O poveste prost povestită poate să prezinte mult mai mult interes, gust, sare şi piper, decât o poveste bine povestită. O poveste bine povestită poate să fie lucrul cel mai nesărat de pe lume... În schimb, o poveste prost povestită poate fi de milioane"

Vă mai spun doar atât, că este o carte plină de fantezie şi umor, cu câteva metafore alese, emoţionantă, mai ales în urma finalului trist. O lectură scurtă cu un mesaj frumos despre prietenie şi puterea lecturii, despre prezenţa unui singur om care poate schimba cu adevărat cursul vieţii noastre într-un mod fericit.

Probabil că, uneori e de ajuns un monstru care să ne facă să apreciem cu adevărat cărţile.

"Să spunem că, la fel ca în dragoste, lectura e o întâlnire între două persoane imperfecte care se pot completa la perfecţie."

"Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău. Nu să stai ca o rumegătoare să te zgâieşti la un perete vorbitor!"

Goodreads rating 3/5*