Recviem pentru un vis

de Hubert Selby Jr.

Este prima carte citită de acest autor și chiar nu știam nimic despre viața lui Selby Hubert, intrigată și de lectura acestei cărți șocante care m-a făcut să mă întreb cum a fost viața lui, prin ce a trecut de a reușit să scrie un roman atât de tulburător.

Intuiția mea nu m-a înșelat și am descoperit că de la o vârstă fragedă s-a îmbolnăvit de tuberculoză și din cauza tratamentului medicamentos experimental care i-a fost atribuit și ca urmare a unor complicații apărute după o operație, a fost necesar să i se administreze calmante, printre care se număra și morfina, devenind dependent de ea. Așa a început lupta lui pentru mulți ani cu abuzul de substanțe și, mai târziu, la acest viciu a mai adăugat și problema legată de consumul de alcool.

Citind în continuare biografia lui, țin să mentionez că nu a avut o viață ușoară, ba chiar una controversată, unele din scrierile lui fiind interzise sau considerate a fi obscene. În majoritatea cărților lui vorbește despre persoanele de care nimănui nu-i pasă, care sunt alungate și judecate, considerate a fi nevrednice de "Visul American": prostituate, homosexuali, locuitori ai ghetourilor, etc.

Prima oară am vazul filmul, acum mulți ani, cred că prin facultate, impactul vizual al anumitor scene mi-a rămas pe retină, deoarece când am început să citesc cartea, acele imagini îmi reapăreau în memorie și parcă mă aflam într-un carusel înconjurată de viziuni halucinante.

Majoritatea dintre noi au crescut printre oameni dependenți și la început îi iubești așa cum sunt și speri ca într-o zi se vor opri. Însă anii trec și începi să conștientizezi că nimic nu s-a schimbat, dragostea ta față de ei se transformă în ură, mai ales dacă nu vor să lupte împotriva dependenței lor. Treptat, reușești să te desprinzi cu greu de acest mediu, deoarece lupta asta este și a ta, încercând să te salvezi, pentru că indiferent de suferința prin care trece acea persoană, ești și tu o victimă a lui.

Apoi, îți ia ceva timp să te vindeci, uneori e greu să realizezi că deși nu tu ai fost cel vicios, totuși te-a afectat și cauți ajutor, mai ales dacă sunt și alte lucruri care te-au marcat.

Și îți găsești încet, încet liniștea și arunci haina salvatorului, încerci să înțelegi lupta pe care cel dependent o are fără a-l mai judeca, dar dacă tu sau împreună cu cei apropriați lui nu ați reușit să îl aduceți pe o cale bună ca urmare a nenumăratelor încercări, nu înseamnă că sunteți fără inimă dacă renunțați.

Dorința de vindecare trebuie să vină și din partea lui, și da, poate fi dureros să stai deoparte, doar că fiecare suntem răspunzători pentru alegerile noastre.

Dacă te-ai uita acum în oglindă, ți-ai imagina cea mai bună versiune a ta sau te-ai vedea pe tine așa cum ești, imperfect?

Ce vreau să subliniez cu această întrebare este că fiecare din noi are defecte, nimeni nu e perfect. Cu toții suntem dependenți de ceva, fie că e un lucru insignifiant pe care nu-l percepem ca pe o dependență sau fie că sunt vicii care ne distrug sănătatea fizică și mintală, uneori dându-ne peste cap nu numai viața noastră ci și pe cea a celor dragi.

De aceea, dacă veți vrea să citiți această carte sau doar să vedeți filmul, sau poate veți vedea într-o zi un om al străzii care sigur e dependet de ceva, nu judecați prea aspru înainte de a-i cunoaște povestea, chiar dacă de cele mai multe ori e mai ușor să judecăm decât să înțelegem.

Recviem pentru un vis nu e o carte digerabilă, romanul nu a fost scris pentru a-ți relata povestea unor oameni care se luptă cu dependețele lor și apoi ies învingători din aceasta și autorul încearcă să îți transmită un mesaj motivațional, chiar nu. El îți va arăta că, din păcate, de cele mai multe ori, în realitate, finalul este tragic. Am apreciat că scriitorul nu a încercat deloc să dilueze din suferința lor doar pentru a fi o lectură apreciată și plăcută pentru cititori.

E o carte dură cu un limbaj vulgar, dar acest aspect nu m-a deranjat, mi s-a părut că se potrivește poveștii. Prezintă dialoguri ca un paragraf complet (cel mai lung având aproape 4 pagini) fără denotări între vorbitorii alternanți.

Scrisul este unul rapid, alert, de conștiință, nefolosind semne de punctuație, evitând astfel întreruperea fluxului său de scriere, fiind un stil dorit.

Dacă a-ți văzut filmul regizat de Darren Aronofsky, probabil că v-ați făcut o idee despre cum e cartea, însă filmul mi s-a părut mai tulburător, anumite scene îți trezesc sentimente de repulsie, în timp ce alte secvențe îți creează o stare de tristețe profundă și milă.

Atât cartea cât și filmul sunt sincere și brutale prin experiențele pe care le trăiesc personajele, scriitorul nu îndulcește cu nimic degradarea lor morală sau spirituală, și așa cum ar spune Sartre, "nu este nevoie de flăcări și smoală, infernul sunt ceilalți", iar cele patru personaje din roman clar sunt în iad. Aceste suflete bolnave își stimulează singurătatea, otrăvindu-și trupul pentru a se salva de nebunia pe care o aduc tot mai aproape de ei.

"Tyrone începu să râdă, apucându-se de nas cu ambele mâini, iar ceilalţi începură să chicotească, iar el lăsă privirea în pământ, scutură din cap şi apoi ridică ochii spre Fred care-avea aceeaşi grimasă de mâncător de rahat, iar Tyrone începu să râdă mai tare şi mai tare, începură şi ceilalţi să râdă şi să scuture din cap, inevitabil atraşi de Fred care stătea acolo, cu rânjetul ăla tâmp, care se lăţea şi devenea şi mai tâmp, iar acum se crease deja contextul şi, oricât s-ar fi străduit, nu se puteau opri din râs, iar Fred continua să-şi ţină respiraţia, deşi simţea că se sufocă, iar faţa i se înroşea din ce în ce mai tare şi ochii îi ieşeau din orbite, iar Tyrone tot arăta spre el, scuturând din cap, râzând şi împroşcând cu salivă: Raha... Rahaa... Şi în cele din urmă Fred scoase aerul afară şi mai trase repede un fum şi-şi tot bălăbănea capul:..."

Sara , al cărei fiu este Harry, rămasă văduvă devine dependentă de telelevizor, mâncare și, ulterior, de pastile de slăbit cu care se îndoapă pentru a alunga gândurile care o apasă și visurile care nu s-au concretizat, imaginându-și o lume care nu există.

"Ea, Sara Goldfarb, va apărea la televizor...un eveniment de proporţii şi importanţă atât de covârşitoare, că îi insufla o nouă poftă de viaţă şi îi împlinea un vis care-i lumina zilele şi-i aducea alinare în nopţile pustii."

M-a revoltat felul în care medicul ei, după ce îi dăduse rețeta cu aceste pastile, iar efectul acestora începuse vizibil să îi afecteze psihicul Sarei, el îi prescrie și mai multe medicamente la următoarea consultație, fără a avea pic de conștiință sau decență umană, fără să îi pese de starea ei precară de sănătate.

Aceeași lipsă de bunătate și de empatie din partea medicilor va fi subliniată încă o dată de autor spre finalul cărții, deoarece mama lui Harry clachează și este internată în spital, însă restul detaliilor le veți afla citind cartea:

"Sara continua să privească în gol: Da, şi încercă să zâmbească şi luă o muşcătură zdravănă din sendviş şi, în timp ce mesteca, bombănea şi plescăia, iar muştarul i se scurgea pe la colţurile gurii. Ada clipea des, iar Rae o şterse atent de muştar şi salivă. O priviră pe prietena lor de atâţia ani, încercând să înţeleagă. Rămaseră o oră care părea să nu se mai sfârşească, după care, şovăind, dar răsuflând uşurate, plecară. Priviră atent pereţii cenuşii şi copacii lipsiţi de viaţă şi nu ridicară ochii din pământ până când nu urcară în autobuz, cu ochii plini de lacrimi. Se îmbrăţişară."

Pe de altă parte,Tyrone, prietenul lui Harry și împreună cu Marion, devin toți dependenți de propriul produs, heroina, pe care o vând pe străzile din New York și ajung să facă lucruri de neimaginat pentru a obține acel sentiment după care tânjesc doză după doză. Ceea ce a fost odată o relaxare s-a transformat acum într-o dependență din care încearcă să scape și se străduiesc să-și păstreze visurile îndepărtate cu ajutorul drogurilor pe care le consumă.

Harry și Marion se îndrăgostesc, însă dragostea lor transcede conexiunii fizice care îi leagă și este la final mutilată de puternica atracție chimică pentru opioide. Ei vroiau după ce strângeau bani suficienți din vânzarea heroinei, să își deschidă o cafenea, în care Marion să își expună operele de artă, însă acest vis se ruinează treptat pe măsură ce ei coboară tot mai adânc în iad. Mi-a plăcut apetența celor doi pentru muzica simfonică, ascultând în timp ce se drogau "Simfonia Reînvierii":

"O să facem lucruri minunate, iubito, şi-o să arătăm lumii cum stă treaba pentru că simt asta în adâncul meu, adică eu chiar simt asta, nu încape îndoială, dar am să te fac cea mai fericită femeie din lume, îţi promit, poţi să fii sigură de asta, pentru că ceva din mine a încercat dintotdeauna să iasă la suprafaţă, iar alături de tine, iubito, o să iasă, şi nimic nu mă poate opri, e gata-gata să explodeze, iar dacă vei vrea luna de pe cer, atunci a ta va fi, am să ţi-o împachetez foarte frumos".

"Muzica lui Mahler este extrem de interesantă dintr-un punct de vedere analitic. Mi se pare foarte stimulatoare. Marion zâmbi şi puse paharul gol pe masă: Mă rog, mie tot îmi place muzica lui la nebunie. într-un fel, parcă mă bucură faptul că sunt tristă. "

Când drogurile nu mai sunt ușor de procurat, se instalează panica. Coșmarul începe și haosul se dezlănțuie pe străzile pline de narcomani ale New York-ului, fiecare se va zbate prin orice mijloace pentru a-și hrăni propria iluzie.

" Auzeau în minte o voce puternică şi limpede care le spunea că erau prinşi în capcană, fără scăpare, voce pe care ei încercau s-o alunge, dar ea persista, mai mult ca un sentiment decât ca o voce, care li se insinua în fiecare celulă,180 la fel cum făcuse deja heroina de care erau dependenţi, iar ei căutau să i se împotrivească printr-o altă voce care spunea: Şi ce dacă, mare brânză, pot să se oprească oricând, ce atâta tevatură ? O să fie bine. Şi încercau să pară interesaţi de ce vedeau pe geamul taxiului, oamenii care se luptau cu frigul şi cu vântul, gândindu-se că foarte curând vor simţi valul acela cald şi iubitor, iar când ajunseră la Tyrone, se străduiau în continuare să pară detaşaţi şi, pentru ceva minute, cât le luă să-şi scoată hainele, zâmbiră şi glumiră, intenţionat şi conştient, refuzând să pună vreo întrebare despre heroină, dar un val de bucurie îi cuprinse când îi văzură pe Alice cu ochii aproape închişi şi pe Tyrone, aşa de calm, dar, până la urmă, gustul pe care-l simţeau în fundul gâtului nu-i mai lăsă să abereze despre vreme, aşa că-i întrebară despre marfă, iar el scoase două pachete din care luară două punguţe, se duseră la baie, împrumutară ustensilele lui Ty şi-şi injectară şi imediat toate gândurile şi coşmarurile şi fricile şi groaza nopţii trecute, luptele ce s-au dat înlăuntrul lor pe parcursul scurtei zile de azi şi al drumului până la Tyrone dispărură fără urmă de parcă n-ar fi existat niciodată, iar toţi patru rămaseră în acasă, ascultând muzică, pălăvrăgind, băgând în venă, învăluiţi în căldura liniştitoare a camaraderiei lor."

"Pentru fiecare strop de heroină care apărea pe stradă, existau mii de mâini bolnave şi dornice care se-ntindeau, înşfăcau, înjunghiau, strangulau, loveau cu bâta sau apăsau pe trăgaci. Şi dacă chiar jefuiai pe cineva şi scăpai întreg, nu erai niciodată sigur că vei ajunge s-o simţi curgându-ţi în vene."

În timpul lecturii, gândurile personajelor vor fi repetitive și dialogul lor vi se va parea distorsionat, fiind doar o învălmășeală de cuvinte haotice pe măsură ce cedează dependenței lor. Niciodată nu știam cu adevărat cine vorbea, era fie halucinație, fie vis ori realitate, lucru care mi s-a părut genial, deși dificil de urmărit. Chiar mi s-a părut că scriitorul fusese drogat atunci când a scris-o.

Dacă veți alege să o citiți, poate lectura vă va lăsa un gust amar, poate mesajul ei vi se va părea prea dureros. Orice a-ți simți, aceste povești vor exista în viața noastră, fie că alegem să fim conștienți de ele sau le vom ignora sau vom fi privilegiați că nu am trecut prin astfel de experiențe.

"Oricare ar fi fost riscurile, şi le asumau automat, dat fiind că boala le poruncea, iar ei executau ordinele, însă o părticică din ei căuta totuşi să opună rezistenţă, dar acest impuls era atât de adânc îngropat, încât părea un vis dintr-o altă viaţă. Doar nevoia nebună şi insaţiabilă din acel moment avea vreo însemnătate în viaţa lor, şi tocmai această nevoie le dădea ordine."

"...încercă disperat să-şi dea seama unde se află ca să poate fugi de el şi căută să rămână în lumină, dar cu cât se întorcea mai mult şi fugea, cu atât rămânea pe loc...şi acum pământul de sub el părea să devină din ce în ce mai amorf, iar el începu să se scufunde din ce în ce mai adânc şi întreaga lui luptă nu părea decât să-i accelereze viteza coborârii, iar acum deveni înfricoşător de conştient de faptul că lumina se îndepărta şi, deşi nu putea vedea acel nor negru, ştia fără îndoială că se scufunda din ce în ce mai adânc în el, din ce în ce mai aproape de monstrul care-ncerca să-l facă să urle îngrozit, dar el nu reuşea să scoată nici un cuvânt. Simţea şi, într-un fel chiar vedea, cum îşi mişca buzele, fără să rostească însă nici un cuvânt, iar acum simţea gustul atât 257 de intens al întunericului şi simţea ghearele monstrului nevăzut şi nemişcat, în timp ce se chinuia să dea glas groazei sale, iar monstrul îi sfâşia carnea şi oasele, aşa că se chinui să deschidă şi mai mult gura şi simţi cum i se strâmbau şi i se întindeau buzele, după care auzi, în cele din urmă, un sunet uşor, şi cenuşiul străpunse o parte a întunericului, iar el îşi dădu seama că se chinuia să-şi deschidă ochii, aşa cum se luptase de nenumărate ori să-i deschidă înainte ca ghearele monstrului să i-i sfâşie..."

Goodreads rating 4/5*.